Cu binecuvântare

Ana Barton m-a făcut să-mi amintesc aceste lucruri, că a postat ieri o întrebare pentru IPS Daniel – de ce binecuvântează doar familiile creştinilor ucişi de ISIS, de ce n-a avut aceeaşi (sau vreo) atitudine când au fost ucişi oameni de alte religi?

Să revenim, mai bine, la binecuvântări…

Cu nişte ani în urmă, după ce terminasem deja o facultate, m-am hotărât să merg şi la facultatea de teologie ortodoxă. Îmi doream să aprofundez nişte cunoştinţe. Nu eram o fiinţă bisericoasă, dimpotrivă, aveam un trecut religios destul de dubios, pot spune chiar eretic, iar popii îmi inspirau teamă la fel ca în copilărie.

„Rochiile“ lor lungi şi negre, asocierea cu moartea, mi se păreau de-a dreptul înfiorătoare. Dacă mai începeau şi să cânte, mă săgeta un gol de frică în stomac. În fine, mi-am zis că voi supravieţui patru ani printre popi şi m-am apucat să-mi pregătesc dosarul pentru admitere. Pe lângă cele obişnuite, aveam nevoie la dosar de certificatul de botez şi o binecuvântare de la arhiepiscop.

L-am sunat pe bunicul meu să-l rog să-l caute pe preotul care m-a botezat, în oraşul în care m-am născut, dar până să se apuce el de căutări, am primit prin curier un certificat de botez de la un preot care era în acelaşi partid politic cu părinţii mei şi a vrut să fie drăguţ. I-am mulţumit şi m-a asigurat că nimeni nu verifică chestiile astea, aşa că îl puteam folosi în linişte.

Pentru binecuvântare trebuia totuşi să mă duc personal la arhiepisop. Vreo două zile am stat până mi-am făcut curaj. Îmi imaginam că va avea o discuţie cu mine, din care să afle dacă merit într-adevăr să capăt binecuvântarea sa şi şansa de a studia teologia; mă gândeam că vom intra în discuţii în care puteam veni cu idei care nu-i vor plăcea; m-am gândit la tot felul de scenarii, chiar construiam conversaţii în gând.

M-am îmbrăcat cu grijă pentru vizita la arhiepiscopie; mi-am pus o fustă lungă şi chiar o bluză cu mâneci lungi, deşi eram în toiul verii, şi am intrat cu emoţii serioase şi cu un soi de falsă pioşenie în clădirea intimidantă. Spre surprinderea mea, nimic de acolo nu semăna cu biserica; dacă n-ar fi fost icoane pe pereţi, m-aş fi simţit ca într-o clădire modernă de birouri.

Mi-am găsit drumul spre arhiepiscop, şi acolo m-a întâmpinat un… asistent (?) tânăr, bineînţeles popă, care m-a întâmpinat politicos: „Cu ce vă pot ajuta, domnişoară?” Eu, trăgând aer în piept: „Mi-ar trebui o binecuvântare de la Înalt Prea Sfinţia sa… pentru admitere”. „Аaa – zice el –, buletinul, vă rog!” Îl dau, îmi trece datele în calculatorul din faţa sa, după care îmi zâmbeşte frumos: „Zece lei.” Când îmi ia banii, simte nevoia să mă asigure :„O secundică şi iese binecuvântarea dumneavoastră”. Mă uitam fascinată cum ieşea binecuvântarea mea din printer şi la eficienţa băiatului, care o ia şi o ştampilează de vreo două ori, după care mi-o întinde:„Gata! Doamne-ajută!” Cu zâmbetul sec obligatoriu. Corporatist.

Am ieşit repede, parcă m-aş fi temut să nu se răzgândească şi să mi-o ceară înapoi. Râdeam ca proasta, coborând scările, cu binecuvântarea în mâna.

N-am terminat facultatea de teologie. În anul al III-lea, aveam cursul de Morală. La examen, părintele-profesor – că aşa le ziceam –, un popă bătrân, micuţ şi slab, pe care l-am mai văzut după câţiva ani la o emisiune de-a lui Oreste, stătea la catedra amfiteatrului, abia zărindu-se după ea, şi corecta lucrările de examen ale altora, gândind cu voce tare :„Iote şi pe proasta asta – doi!”, „Altă proasta dracului – patru!”, şi tot aşa, până a terminat teancul.

Nu se uita mai mult de patru secunde pe fiecare lucrare. Am picat şi eu. Ăla a fost primul examen pe care l-am picat vreodată în viaţa mea. Niciodată nu m-am dus la vreun examen cu teama „Aoleu, oare îl trec?”, ci cu altă teamă, dacă iau notă mare sau nu. Am auzit apoi ca părintele-profesor ar fi avut un tarif fix: 100 de dolari. Fără cei 100 de dolari nu puteai să treci la Morală.

N-am verificat sursa care mi-a spus asta, aşa că nu bag mâna în foc; spun şi eu ce-am auzit. Nu dau şpagă pe nicăieri, aşa că nu era o soluţie pentru mine. L-am picat şi a doua oară şi ăla a fost ultimul examen pe care l-am picat vreodată; cumva, karma mă pedepsea poate – nu eram cea mai morală persoană din lume! Uite-aşa am renunţat să mai stau la teologie; ce era de învăţat învăţasem, îmi satisfăcusem nevoia de cunoaştere în ale ortodoxiei. Diploma aia nu-mi trebuia oricum. Şi mi se acrise.

La un moment dat, un popă era foarte îndrăgostit de mine. Era oarecum separat de preoteasă, voia să divorţeze şi încerca să mă convingă să mă mărit cu el. Spunea că n-a divorţat încă pentru că are nevoie de binecuvântare şi că aia ar fi costat 300 de milioane, pe care nu-i avea. Era hotărât să-i strângă totuşi, că era tare nefericit. Eu i-am spus să nu arunce banii pe fereastră, că nu mă mărit cu el nicicum, şi mă mira preţul mare al binecuvântării de divorţ; bine, ar fi fost una fără chitanţă…Cum şi-a făcut viaţa până la urmă n-am de unde să ştiu; n-am ţinut legătura.

Textul a fost publicat pe 21 februarie 2015, pe www.anabarton.ro