Reversul pervers

Preţul corect. Chiar aşa, care este preţul corect al chestiilor care ne fac fericiţi? Nu mă gândesc la parfumul preferat, nici la vila visurilor… mă gândesc la chestii aparent mai simple, însă al naibii de dificil de apreciat.

În lumea ordonată şi logică în care ne-am obişnuit să trăim, lucrurile necuantificabile nu prea sunt la ele acasă. Cât de mult ne iubeşte partenerul? Asta e o întrebare la care am muri de plăcere să aflăm răspunsul, dar nu o punem niciodată, cred că de teamă să nu părem paranoici. Am pus totuşi întrebarea asta copilului când avea doar câţiva ani, prea puţini ca să fi ştiut ce este paranoia, şi mi-a răspuns aşa: Te iubesc rotund. Cum adică rotund?, am întrebat, nedumerită. Uite-aşa!, a zis şi a desfăcut braţele larg, foarte larg, până şi-a unit palmele la spate: Uite, rotund, nu rămâne niciun loc gol!

Bine, după ce creştem un pic şi ne spune învăţătoarea că lucrurile se împart în măsurabile şi nemăsurabile, devenim mai sobri şi evităm să mai spunem prostii de felul ăsta.

M-am îndepărtat de la subiect. Aici vorbeam despre preţuri.

Aproape tot timpul luptăm să obţinem ceva: o diplomă de master, o rochie, o maşină, un partener, o vacanţă… ca tot omul. Necazul e că preţuim ce obţinem proporţional cu efortul depus. Cu cât ne-am străduit mai tare, cu atât proiectăm o valoare mai mare asupra lucrului obţinut; el poate fi, în sine, o tâmpenie, un nimic, dar strădania noastră îi dă acea valoare considerabilă. Asta n-ar fi o mare nenorocire, dacă n-ar exista şi reversul pervers: când obţinem ceva fără efort, îl preţuim prea puţin sau deloc. Indiferent cât de minunat este.

Azi vreau să sărbătoresc minunile din viaţa mea care mi-au fost date fără să le cer, fără să le caut, fără să le fi dorit. Azi încerc să pun preţul corect, pentru că de mâine sunt ocupată să revin la goana după ceea ce cred că m-ar face mai fericită.

Nu mi-am scos din geantă ochelarii de soare fiindcă am vrut să-mi intre lumina direct şi frust în ochi. Nu mergeam repede în dimineaţa asta fiindcă am făcut ieri câţiva kilometri pe jos şi mă resimt. Eram agale. Am trecut pe lângă un gard înalt şi verde, tu ştii cum e cartierul meu, o frumuseţe proaspătă şi plină de clorofilă, şi, după un şold de alee, am văzut doi oameni.

Mergeau săltat, însă îmbrăţişaţi. Îmbrăcaţi sport amândoi. El, în alb. Ea, în verde. El s-a dus spre colţul gurii ei, s-o sărute. Ea nu i-a ieşit în întâmpinare, însă a zâmbit larg, iar el a prins exact ce voia. Apoi şi-a coborât mâna de pe gâtul ei, în mers, da?, totul s-a petrecut fără ca vreunul dintre ei să ezite vreun sfert de pas, i-a mângâiat sânul drept, dar nu în treacăt, ci, cumva, oprindu-se cu drag şi plăcere, le-am văzut pe amândouă în mâna lui tresărind, pe rotunjime, apoi a coborât aceeaşi mână spre pântecul ei şi l-a mângâiat şi pe el, cu palma deschisă, de data asta, şi rotund.

Atunci am observat că pântecele ei nu era unul oarecare, ci unul frumos, un pic sumeţit şi nesingur, ei m-au observat pe mine, iar ea s-a ruşinat, dându-şi seama c-am văzut tot, el strângând-o mai tare, ca s-o liniştească şi să-i potolească arsura din obraz, iar eu le-am zâmbit, fiindu-mi ei dragi pe loc şi bucurându-mi dimineaţa, iar pe urmă am lăsat capul în jos pentru că am simţit nevoia să râd fără glas toată scena aia care mi-a intrat prin pori direct în sânge. Dar să ştii că nici eu nu m-am oprit din mers. Veneam unii către alţii ca bucuriile.

Prima parte a acestui text este scrisă de Iulia Al Abbas, iar bucata în cursive îmi aparţine. Carevasăzică, un adevărat „ficiăring“. 

Ana Barton 

Text pulicat astazi, 17 februarie 2015  pe www.anabarton.ro